Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Albastru, albastru, catifea –estetizarea răului

        de Daniela Firescu

„Love is the disquiet of the Creator who worries about all of us,

inside each one of us.”

(Rabbi bar-Shalom Elikea Rozer, 17th century)

 

Nelinişte

de Ivan Vîrîpaev

Teatrul Odeon

• Regia: Bobi Pricop

• Scenografia: Oana Micu

• Light design: Costi Baciu

• Traducerea:Raluca Rădulescu

• Fotografii de Volker Vornehm

• Distribuţia:

Ula Richter - Dorina Lazăr

Natalie Blumenstein - Nicoleta Lefter

Krzysztof Zielinski - Niko Becker

Steve Raccoon - Alexandru Papadopol

Michael - Mihai Smarandache

Prezentatorul - Gabriel Pintilei

Albastru, albastru, catifea. Aşa este decorul construit de Oana Micu în Nelinişte, mobila, pereţii, podeaua, totul e tapetat într-un albastru intens, o încăpere capitonată, un cocon unde nimic rău nu se întâmplă, nicio nelinişte nu este permisă. Nimic nu trebuie să afecteze liniştea faimoasei scriitoare Ula Richter, în special interviul acordat jurnalistului polonez Krzysztof Zielinski, supervizat de agentul şi de fiica ei. Acţiunea se petrece în Manhattan, New York, şi contextul devine evident din primele replici ale personajelor, în prezent, în plină mişcare cancel culture, iar interviul e pretextul reconcilierii cu influenta comunitate evreiască din New York, eliminarea acuzaţiilor de antisemitism ce fac imposibilă o eventuală nominalizare la Premiul Nobel. Totul pare impersonal, pornind chiar de la subtitlul textului lui Ivan Vîrîpaev, „o piesă despre autor”, există un prezentator, personajele fixate pe scenă, dar aceasta e marca dramaturgului rus. Tensiunea dramatică este rezultatul unor twisturi succesive, cu accentul pe monologuri/ dialoguri, pe elementele verbale. Mişcarea fizică e aproape inexistentă, dar spectacolul lui Bobi Pricop este intens, minimalismul tehnic concentrează atenţia audienţei, traumele, viaţa interioară a personajelor, în special a Ulei Richter, atât de vii, încât sunt un spectacol în sine.

Dorina Lazăr, în rolul Ulei Richter, e pur şi simplu copleşitoare, se joacă cu spectatorii la fel cum personajul ei se joacă cu Krzysztof, tânărul jurnalist. Ula cu toate poveştile ei e construită ca o pupa russa, cu fiecare întrebare iese la iveală o altă poveste, o altă faţă, şi Dorina Lazăr armonizează toate aceste măşti, ne face să vedem dincolo de ele. Prima ipostază, cea a scriitoarei introvertite, este intens cosmetizată de Steve Raccoon, agentul literar, şi de Natalie, fiica ei, o avocată atentă la toate detaliile ce ar putea prejudicia imaginea mamei sale. Nu există subiecte interzise în New York, „cel mai democrat oraş din lume”, însă există subiecte sensibile, avertizează Steve, mai precis, originea poloneză, antisemitismul din ultimul ei roman şi tatăl german. Şi ca un veritabil jurnalist, Krzysztof începe interviul exact cu o întrebare interzisă, despre identitatea ei: poloneză, evreică sau americană. Regulile lui Steve şi ale lui Natalie nu sunt şi regulile Ulei, pentru care nu există reguli, şi prima dovadă vine cu povestea despre părinţi, mama violată de un ofiţer neamţ, poveste demontată de Krzysztof şi documentarea sa solidă, dar Ula e imperturbabilă şi recunoaşte că a inventat tot, o falsă recompensă pentru jurnalişti lacomi sau poate o recompensă reală, o ficţiune, „o realitate mitică creată pe loc“. Mult mai creativă e atunci când încearcă sa-l facă pe Krzysztof să înţeleagă controversele penultimului său roman, Sânge, unde trimite la conflictul din Hamlet, răzbunare, datorie versus credinţa în Dumnezeu, şi vorbeşte despre anumite popoare care nu acceptă nicio critică, numai „lacrimi şi laude” şi mai ales despre neliniştea pe care fiecare creator o simte în raport cu subiectul ales.

„Actorul ar trebui să simtă povestea personajului şi să o transmită publicului într-o manieră clară, directă”, spune Ivan Vîrîpaev într-un interviu cu Susanna Weygandt, şi tot efortul Dorinei Lazăr este în această direcţie, crearea unei conexiuni cu publicul şi a identificării cu povestea Ulei, dar şi detaşare şi o nelinişte, emoţie, presiune, persistenţă pentru a cuprinde acest personaj alunecos, complicat.

Niko Becker, în rolul lui Krzysztof Zielinski, intuieşte exact şi candoarea, şi curiozitatea, dar mai ales determinarea, dorinţa personajului de a primi nişte răspunsuri importante pentru el, de aceea insistă, repetă întrebările, întâlnirea cu Ula Richter este mai mult decât un interviu, şi, totuşi, într-o pauză, când ea nu e prezentă, cedează presiunilor şi promisiunilor făcute de Steve şi Natalie, care sunt convinşi că publicarea interviului ar declanşa un scandal uriaş. Şi când reportofonul se închide, discuţia devine şi mai relevantă/ relevatoare: spune Ula că sensul, ideea principală din romanul ei stă în ceea ce simte cititorul în timpul lecturii, nu în conţinut, că esenţială e neliniştea cititorului în contact cu orice îi confirmă propriul infinit. Teoria receptării e unul dintre firele de forţă din spectacol, iar întrebarea Ulei „Înţelegi, Krzysztof?” este şi pentru spectatori. Iar în eventualitatea unor nelămuriri, Prezentatorul dezvăluie gândurile personajelor sau criptic citează mărturii din procese, confesiuni, toate având ca numitor comun neliniştea, şi încă odată se realizează o tensiune între ceea ce spune spectacolul şi ceea ce se întâmplă pe scenă.

Tandemul Steve Raccoon-Natalie Blumenstein funcţionează împreună, au o strategie comună, agentul şi avocata/ managerul unei figuri publice, dar separat sunt mai interesanţi. Steve, maleabil, neconflictual, însă cu resurse neaşteptate când cariera clientei sale este ameninţată, şi lui Alexandru Papadopol i se potriveşte perfect acest rol, iar Natalie este o apariţie spectaculoasă, în rochia ei de inspiraţie Versace, neagră, cu ace de siguranţă, proiectează sex-appeal şi încredere în sine, iar Nicoleta Lefter îi adaugă şi o anumită vulnerabilitate în relaţia cu Ula şi, paradoxal, cu Michael. Un conflict secundar, relaţia de atracţie-respingere dintre Natalie şi Michael se desfăşoară la început ca o situaţie #Me Too, pentru ca apoi să evolueze într-o posibilă poveste de iubire. Rezerva lui Natalie e justificată tot prin o poveste a Ulei, ultima ei poveste de dragoste, încheiată tragic: Milan, iubitul ei mai tânăr, se prăbuşeşte în gol de la fereastra apartamentului new-yorkez al Ulei, o sinucidere în urma unei supradoze de droguri.

Totul e permis în artă, totul e permis în iubire, şi pentru a fi liber să iubeşti e necesară o eliberare de sine, de sângele, naţionalitatea, de arta ta, şi, eventual, chiar de obiectul iubirii tale, şi confesiunea Ulei se transformă în performance poetic, şi poate sub influenţa drogurilor l-a împins pe Milan, dar e „o cădere în sus”, şi Ula devine o „fetiţă care cade în sus”, un joc fără sfârşit, circular, ca şi fereastra, tot sub formă de cerc, singura cale de ieşire din acest univers viciat.

Viaţa ca o operă de artă, şi în Nelinişte aşa se întâmplă, Ula trăieşte în frumos, dar nu şi frumos, şi spectacolul lui Bobi Pricop vorbeşte despre justificarea răului prin estetizare, despre compromisurile artistului, între lumină şi întuneric.

Nr. 07 / 2023
Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2022

Nominalizări la Premiile Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2022

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Însinguraţii” şi învăţământul
de Gabriel Coşoveanu

Poezii de altădată

Bestii la chiup
de Cătălin Pavel

Comunicate

Solitar de duminică (2)
de Gheorghe Grigurcu

Reformă şi stabilitate
de Nicolae Prelipceanu

Once Upon a Time in Iraq sau Orientul ca Occident
de Mihai Ghiţulescu

Elefantul din încăpere: singurătatea
de Cristian Pătrăşconiu

O contradicţie unilaterală
de Dumitru Ungureanu

Poezia confesivă sau cum să ajungi unde trebuia
de Gela Enea

Netulburata voință de inocenţă
de Silviu Gongonea

Brâncuşi rememorând în spiritul Parisului
de Gabriel Nedelea

Despre singurătate şi alţi demoni
de Gabriela Gheorghişor

Numărătoarea morţilor Revoluţiei a fost greşită
de Varujan Vosganian

Barasch a fost nu doar un medic care a profesat în România, ci, în egală măsură, un om de ştiinţă european care a încercat să explice pe înţelesul tuturor ideile şi \ teoriile noi şi complicate ale savanţilor din întreaga lume
de Lidia Trăuşan-Matu

Lucruri, vremuri, oameni, iţe
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Jurnal de campanie (aprilie-mai, 2007)
de Adrian Alui Gheorghe

Spre mâlul traumatic al inimii („un bisturiu de lumină în căutarea tumorii”)
de Ilona Duţă

Poeme
de Gheorghe Vidican

Albastru, albastru, catifea –estetizarea răului
de Daniela Firescu

În apropierea lui Ion Vianu
de Ioana Ionescu

Autoficţiunea şi refuzul complicităţii cu sine
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Librăreasa din Paris
de Kerri Maher

Alexandru Rădvan
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri